Web Site in lucru!

Diavolul in viziuni, poveşti şi vise – Lavinia Bârlogeanu

Publicat pe: 08-10-2014 de Lavinia Bârlogeanu

Lavinia Barlogeanu - Diavolul in viziuni, povesti si visePROLOG

CÂND DIAVOLUL TRECE PRAGUL PSIHICULUI OBIECTIV

De ce o carte despre Diavol? De ce o carte despre vise, viziuni și povești? Ce leagă cele două interogații și le face aproape de nedisociat? Aș răspunde extrem de simplu: terenul pe care se configurează, imensul univers psihic al inconștientului. Iată un răspuns care atrage, inevitabil, o altă chestionare: De ce o carte despre inconștient? Jungienii ar spune că aceia dintre noi care nu cunosc deloc sau care știu foarte puține lucruri despre inconștient sunt și cei mai expuși influențelor sale, fără ca măcar să-și dea seama de această misterioasă influență. „Participarea secretă a in conștientului la viață este întotdeauna și pretutindeni dată; ea nu trebuie căutată. Ceea ce se caută este conștientizarea conținuturilor inconștiente care stau să se infiltreze în actele noastre; prin asta se evită tocmai amestecul secret al inconștientului și urmările lui nedorite”, scria Jung într-un studiu dedicat funcției transcendente, care a fost definitivat pentru tipar cu doi ani înainte de moartea lui.

Este acum, cred, evidentă intenția mea de a face uz de producții fantasmatice spontane sau intenționate – vise, viziuni, basme și povești – pentru a recunoaște măcar câteva dintre urzelile inconștientului, deoarece autoobservarea și analiza intelectuală, exerciții în general familiare cititorului contemporan, nu sunt nici pe departe suficiente pentru a stabili o bună relație cu inconștientul. Atunci, de unde ar trebui să pornim în stabilirea acestei relații? De la emoții, de la „stări de spirit”, de la dispozițiile afective care sunt fabricate de inconștient.

Mă voi referi, mai cu seamă, la apariții ale Diavolului în psihicul individual și în produse de tip fantasmatic, pentru că ele reprezintă niște intruziuni teribile ale inconștientului în viața cuiva, asemănătoare unor fenomene catastrofale ale naturii. Procedeul pe care-l voi urma constă în amplificarea și în clarificarea afectului ce însoțește diversele constelări ale Diavolului, în scopul apropierii acestei emoții zguduitoare și a conținuturilor sale de conștiință. Pentru cititorii care nu cunosc termenul constelare din psihologia analitică, precizez că ea constă din apariția unei imagini sau a unui set de ima gini asociate unui nucleu afectiv profund. Voi prezenta în carte exemple de afecte devastatoare ale protagonistei principale, Licorna, declanșate de întâlnirea, în câteva situații de viață, a unui om din chipul căruia a ieșit la iveală însuși Diavolul. Licorna pretinde că a știut exact ceea ce „a văzut”. În acest mod se constelează un arhetip. Arhetipurile nu pot fi cunoscute nemijlocit, ci doar prin irumperi în câmpul conștiinței a unor tipare universale din inconștientul colectiv, imediat recognoscibile. Omul pentru care se constelează arhetipurile știe exact ceea ce vede și cu ce are de-a face, pentru că imaginile sunt extrem de clare și paralel lor funcționează o certitudine subiectivă foarte puternică în legătură cu identitatea figurilor constelate. Ele apar în viziuni și în vise, și alcătuiesc nucleul de semnificație al religiilor, miturilor, basmelor, poveștilor.

Pornind de la cazul Licornei, a cărei poveste constituie punctul de plecare al analizei mele consacrate nivelului arhaic al Răului, voi amplifica elemente din istoria „întâlnirii” ei cu Diavolul și din visele care au urmat, extinzând temele pe care le voi identifica prin recursul la subiecte analoge. Urmez, cu alte cuvinte, sfatul lui Marie-Louise von Franz, cea mai fidelă discipolă și cea mai apropiată colaboratoare a lui Carl Gustav Jung: ea vorbește despre necesitatea realizării unei „anatomii comparate a simbolurilor” pentru ca toți cititorii să se lămurească în legătură cu un context mediu în care se constelează Diavolul. Voi prezenta deci material comparativ pentru a arăta câteva forme relevante ale autoprezentării acestui arhetip în basme, în povești și în vise. Numai așa pot spera să produc o interpretare care să creeze, la rândul ei, anumite certitudini subiective cititorului inte resat de subiect.

Dar, facilitând conlucrarea dintre afectul uriaș ce însoțește ivirea din inconștient a Diavolului și inteligibilitatea lui la nivel conștient, intenționez să produc condiții optime pentru inaugurarea a ceea ce Jung numea funcția transcendentă, foarte simplu spus, o conlucrare a substanței inconștientului cu lumina conștiinței. Cum se realizează această conlucrare efectiv? Prin înregistrarea fantasmei, prin exprimarea uriașului afect într-o imagine desenată sau pictată, prin reproducerea unei voci ce se exprimă independent din interiorul subiectului, prin mișcări corporale însăilate într-un dans în care este relativ ușor să discernem elemente rituale, prin scriere automată sau prin fixarea spontană a fantasmei în limbaj verbal. Opțiunea pentru una sau alta dintre formele de expresie enunțate are legătură, desigur, cu înzestrarea și cu disponibilitatea fiecărui om în parte. Licorna a ales să-și exprime apariția fantasmatică – despre care voi comenta pe larg în carte – în limbaj verbal.

Ceea ce vreau să remarc în acest moment, pentru a familiariza cititorul cu modul în care Jung descrie funcția transcendentă, este conlucrarea în interiorul ei a două tendințe: configurarea (producerea simbolurilor) și înțelegerea (surprinderea intuitivă a sensului). Sfera culturii ne oferă exemple fie ale orientării precumpănitoare spre configurare, respectiv spre zona esteticului (prozele vizionare, pictura expresionistă îndeosebi), fie ale îndreptării spre orizontul intelectual și moral (religiile și mitologia). În această carte voi încerca hibridizarea celor două tendințe, exact așa cum recomandă întemeietorul psihologiei analitice.

Dar dincolo de Jung și de jungieni, care insistă asupra necesității realizării funcției transcendente pentru evoluția psihică, Licorna însăși m-a condus în această direcție după ce i-am auzit povestea și am luat act de nevoia ei de a o configura estetic, voind să lase parcă întâlnirea cu Diavolul la acest nivel. De aici și iluzia ei că se exprima autentic în lumea artei și identificarea pripită și forțată cu ipostaza de artistă, ce-i drept, încă nerecunoscută. Tendința de a lăsa lucrurile așa a fost în cele din urmă și, din fericire, depășită, după câteva eșecuri. Atunci s-a născut nevoia profundă de a înțelege „întâlnirea vieții ei”, cum are obiceiul să-i spună, pornind de la un material deja configurat. Această strategie a împiedicat apariția riscului de a apropia experiența trăită de anumite prejudecăți și rigori morale, religioase sau de altă natură, ceea ce ar fi caricaturizat apariția sacră din viața ei și ar fi secat-o de substanța ei vie.

Avantajul Licornei a fost acela că intenția spontană primordială de a realiza un produs artistic pornind de la „marea întâlnire” a im plicat deja un anumit sens. Revenind la punctul de început, istoria a fost reluată însă, de data aceasta, sub conducerea Eului conștient. Astfel, evenimentul total al „întâlnirii” ei cu Diavolul este tra tat adecvat, pe măsura fenomenului, adică total, pentru că Licorna a fost în fața unui pericol care i-a amenințat însăși viața. Avea, prin urmare, nevoie de o apărare eficientă în fața unui afect pe cale să o înghită. În ce constă această apărare? În primul rând, în mișcarea de du-te-vino între argument și afect și apoi, în al doilea rând, în apropierea argumentului și afectului din care rezultă ceva nou: un alt fel de om, renăscut parcă, și o altă treaptă a existenței. Vom vedea pe parcursul cărții cum constelează visele ei acest parcurs interior. Licorna a trecut printr-un proces echivalent morții omului vechi și renașterii într-o nouă condiție, care a condus-o pe un drum de viață nebănuit înainte de „marea întâlnire”.

Iată visul care anunță începutul transformării: Fugeam. Din spate mă urmărea o umbră îngrozitoare. Era mare și întunecată. Știam că e urletul meu. Ieșise cumva din mine – nu știu cum, pentru că nu m-am auzit strigând efectiv – și s-a făcut ființă. Înainte de a mă înghiți cu totul în trupul lui, a băgat o mână în mine și mi-a întors corpul pe dos. Continuam să văd tot ceea ce se întâmpla în jur, dar din burta Urletului. Nu mai simțeam nimic, nici durere, nici frică, aș teptam să mă nasc din nou.

Vom avea prilejuri nenumărate pe parcursul cărții să analizăm materiale onirice și produse vizionare, așa că nu-mi propun încă din acest moment să arăt regulile metodei de interpretare a viselor, așa cum rezultă ele din scrierile lui Jung și ale postjungienilor. Mă voi referi la aceste aspecte într-un alt context, destinat prezentării metodei pe care o urmez. Acum vreau doar să precizez că visul a fost făcut după „marea întâlnire”, aproximativ un an mai târziu, timp în care frământările interioare și durerea resimțite de Licorna au devenit insuportabile și ea a crezut că cea mai bună cale de a se vindeca este să trateze afectul înspăimântător strict medical, ca depresie. Cred că a fost o decizie greșită sau, oricum, insuficientă, pentru că visul arată clar ce s-a întâmplat în interiorul ei: imensul afect declanșat de „întâlnire” s-a dirijat inconștient spre un loc greșit, fuzionând cu Umbra visătoarei – o parte reprimată, asociată structurii ei identitare, o alternativă a Eului său conștient respinsă ori ignorată –, făcând ca Umbra să-și sporească dimensiunile atât de mult, încât a reușit să înghită efectiv Eul oniric.

Ceea ce știm în acest moment este că întoarcerea stricto sensu „pe dos” a visătoarei înseamnă începutul transformării ei majore. Nu pot să nu remarc cât de minunat și de înțelept este jocul Sinelui ce se face în Licorna: el știe că vindecarea presupune transformarea visătoarei și că punctul de plecare sau baza transformării este chiar afectul ei imens. Pentru ca acest afect să fie conștientizat – în mod evident nu este sau, oricum, nu este conștientizat pe deplin de vreme ce inconștientul a urzit asocierea lui cu Umbra, transformându-l într-o creatură terifiantă și anumană –, Sinele a regizat cufundarea totală a Eului oniric în baia de durere. Oricât de crudă ar părea decizia făcătorului de vise, cred că a fost singura cale de a provoca o transformare totală, care să îngăduie confruntarea cu afectul. În mod evident, pentru Licorna, situarea față-n față cu propriul afect a reprezentat o încercare insuportabilă, de aceea a împins durerea în Umbră. Or, pentru a deveni capabilă de o asemenea înfruntare, trebuie să se schimbe profund. Acest lucru se și întâmplă după cum ne arată visul: axa introversiune-extraversiune a fost răsturnată efectiv, ceea ce echivalează cu o renaștere. Este și prima etapă – nigredo – a procesului alchimic, când Licorna pătrunde în lunga noapte întunecată a Sufletului și este forțată să ia cunoștință cu Umbra. Or, ce cunoaștere mai bună a Umbrei putem avea, decât din burta ei?

Jung scria la un moment dat că mai mult decât tratarea depresiilor îl interesa apropierea de numinos, pentru că accesul la numinos poate fi eliberator și vindecător. Oricât de paradoxal ar părea după ce am prezentat visul, totuși, trebuie să remarc faptul că văd în el puterea imensă de regenerare a Sufletului și mă gândesc, urmând fidel raționamentul jungian, că Dumnezeu – Sinele visătoarei – are cu siguranță anumite planuri cu Licorna, dacă vrea ca ea să se transforme atât de radical, dacă vrea să-i schimbe atât de categoric dominantele personale și chiar principiile ultime care le justifică. Problema este, desigur, de ordin religios, și înțelegem acest lucru nu numai din faptul că afectul este provocat de „întâlnirea” cu însuși Diavolul, ci și din modul în care se cere corectarea atitudinii conștiinței față de acest eveniment, echivalent cu o renaștere. Din acest punct de vedere, cufundarea în nigredo trebuie să fie o experiență fondatoare, să reprezinte primul pas către restaurarea echilibrului psihic compromis. Avem de-a face în visul prezentat cu o experiență onirică originară și cu un influx divin, care ar trebui să o conducă pe visătoare spre sensuri religioase noi. Cu alte cuvinte, apariția numinosului a devastat-o, relația cu numinosul ar trebui s-o vindece: „întâlnirea” cu Diavolul a copleșit-o, stabilirea unui anumit raport cu el – apropierea de el pentru a-i sesiza modul de manifestare și intențiile – ar trebui s-o ajute să construiască sensul propriei sale experiențe. Genul ei de „problemă” are el însuși un caracter numinos. De aici pornește totul.

Înghițirea visătoarei în uterul bestiei înfiorătoare reface mitologemul atât de bine cunoscut al burții balenei. În toate culturile și în toate timpurile – vedem că și în ziua de astăzi povestea continuă – cineva este înghițit din când în când și ajunge în burta unei fiare, ceea ce simbolizează trecerea unui prag magic și pregătirea pentru o renaștere. Această înghițire înăuntru declanșează metamorfoza. Licorna cea veche a murit și a intrat în Matricea Lumii, în uterul Marii Mame, pentru a se naște din nou. Uterul creaturii în care Licorna și-a găsit liniștea și s-a eliberat de durere și de frică satisface o funcție similară cu aceea a unui templu: oferă protecție. Licorna spune că a resimțit sacralitatea sanctuarului în care a fost învelită: era, efectiv, într-o placentă în interiorul căreia trupul ei a devenit lăcașul înfăptuirii unui act simbolic, renașterea.

Am văzut că Licorna a intrat fără voia ei în întuneric, a fost înghițită în propriul labirint spiritual. Vom avea mai multe prilejuri să constatăm că această coborâre va aduce o transformare imensă și că preocupările ei vor fi de acum înainte dirijate către lucruri transcendente. Diavolul pe care l-a întâlnit este el însuși un locuitor al orizontului transcendent, este firesc să încerce să afle cât mai multe despre figurile simbolice care populează transcendentul, chipuri care au o activitate autonomă și o lume proprie de unde ne influențează mai mult decât suntem uneori în stare să ne dăm seama.



Tags: , ,


Lasă un comentariu