Web Site in lucru!

„Nu există vise stupide, există oameni care nu le pot înţelege“. Interviu cu Lavinia BÂRLOGEANU

Publicat pe: 02-10-2014 de admin

Lavinia BarlogeanuCaragiale, Creangă, Petre Ispirescu au scris poveşti. Cînd realitatea din jur era prea apăsătoare, prea sufocantă, ei scriau poveşti. Aceste poveşti erau întîlnirea lor cu esenţa lor profundă, cu ceea ce Jung ar fi numit Sinele. Poveştile sînt întîlnirea cu arhetipurile, cu răul şi binele din noi. Răul – Umbra în terminologia jungiană – este mai frecvent şi se poate numi Diavol. Profesoara Lavinia Bârlogeanu, de la Universitatea din Bucureşti, pune într-o retortă şi amestecă poveştile, răul şi rezultatul din alambic este obţinut cu ajutorul lui Jung. Titlul cărţii lansate la Bookfest săptămîna trecută este: Diavolul în viziuni, poveşti şi vise, volum apărut la Editura Nemira, aolo unde Lavinia Bârlogeanu va coordona şi o colecţie: „Philemon“, din care, la Bookfest, a apărut încă un titlu: Ego si arhetip de Edward F. Edinger. Credem că lumea româ­nească are nevoie să privească – atunci cînd discută despre psihanaliză – nu doar spre Freud, ci şi spre Jung, care introduce termenul de psihologie analitică. Deja, în Occident, sînt şcoli de gîndire, sînt practicieni, sînt institute care fac analiza psihologică pornind de la Jung. În fapt, avem de-a face cu o cale de regăsire a profundului din noi, care ne leagă de arhetipuri. După lansarea de la Bookfest, am purtat cu Lavinia Bârlogeanu următorul dialog pentru Observator cultural.

 

De cînd pasiunea dumneavoastră pentru Jung?

Interesul meu profesional pentru Jung datează de prin 1994-1995, ani în care m-am înscris la doctorat şi am început să-i studiez opera. Jung a devenit însă o pasiune pentru mine după ce m-am confruntat cu un episod traumatic în viaţa mea.

Ce episod?

Un moment, o situaţie din viaţa mea cînd am simţit că toate valorile în care credeam se prăbuşesc, că nimic nu mai funcţionează, că totul trebuie să se schimbe, şi nu ştiam de unde s-o apuc. Atunci l-am redescoperit pe Jung şi de atunci e prezent mereu în viaţa mea.

Un autor care se află pe raft, în bibliotecă, poate fi atît de prezent în viaţa cuiva, la modul real?

Imaginaţi-vă următoarea situaţie: am intrat într-un episod depresiv destul de dur, dormeam puţin, şi cînd dormeam aveam nişte vise destul de traumatice. După un coşmar teribil, am coborît în bibliotecă şi, întîmplător, am pus mîna pe cartea de amintiri a lui Jung. Am deschis-o şi am citit despre un vis care refăcea structura arhetipală pe care o refăcusem eu în timpul visului meu.

Ce înseamnă a reface structura arhetipală?

Am visat la fel. Am refăcut aceeaşi ipostază umană. Pe scurt, fusesem înghiţită în burta unei fiare, nimeni alta decît frica mea, urletul meu transformat în fiinţă. Acolo, în negură, în burta urletului, aveam o vedere foarte clară şi ştiam că urmează să mă nasc din nou. Am înţeles că de aici, de la această imagine, trebuie să pornesc mai departe şi să încerc să o înţeleg.

Jung este, pentru dumneavoastră, mai mult decît un autor de bibliotecă?

Jung a devenit o prezenţă constantă în viaţa mea. Cartea aceasta, despre Umbra arhetipală, i-am dedicat-o. I-am scris: Lui Carl, Philemonul meu. El este ghidul meu spiritual, aşa cum Philemon a fost ghidul lui spiritual. Pot să spun că de ani buni îl consult.

Este această consultare benefică?

A fost benefică. Mai mult: salvatoare. Cu ajutorul lui am reuşit să ies din episodul depresiv. Atunci am avut mai multe opţiuni. Puteam să tratez chestiunea strict medical, dar nu ar fi fost o rezolvare. Pentru mine nici o tehnică reductivă, care m-ar lăsa fără părţi din Suflet, nu ar fi acceptabilă. Atunci am început să studiez foarte serios ce a făcut Jung. Am să dau un exemplu despre ceea ce înseamnă terapia lui Jung. Noi numim opera lui psihologie analitică. Această psihologie analitică înglobează psihanaliza lui Freud şi terapia lui Adler. Psihologia analitică are un raport cu psihanaliza asemănător raportului fizicii lui Einstein cu cea a lui Newton. Psihologia lui Freud şi a lui Adler sînt nişte cazuri particulare ale psihologiei lui Jung. El le conţine şi merge mai departe. Freud ne învaţă că este foarte important să mărturisim secretul – secretul îmbolnăveşte, dacă îl ţii doar pentru tine, intri într-o stare patologică, uiţi că acel secret există şi ajungi să îl ascunzi chiar şi faţă de tine. Or, în inconştient, secretul dezvoltă monştri.

Dumnezeu şi Umbra Lui, Diavolul, sînt în noi

În lumea asta atît de superficială, grăbită, spuneţi să ne mărturisim secretul. Cui ne mărturisim?

Ne mărturisim analistului, după care facem un pas mai departe. Analistul ne ajută să construim sensul, să înţelegem secretul.

Poţi să te mărturiseşti unor oameni din familie?

E bine să o faci într-un cabinet, să o faci în casa cuiva care ştie cum să lucreze cu acel lucru. Nu-i obligatoriu ca oamenii care ne iubesc şi vor să ne ajute să şi poată să ne dea ajutorul de care avem nevoie. Dar cu mărturisirea şi cu înţelegerea – asupra cărora insistă Freud – încă n-am făcut mare lucru. Aici vine Adler şi ne spune: te-am ajutat să te mărturiseşti, dar tu poţi să fii în continuare un copil. Ştii să gîndeşti, dar eşti încă inapt. Atunci, eu te voi ajuta să te adaptezi. Asta face Adler. Jung merge şi mai departe: el constată că oameni foarte adaptaţi la lume pot fi foarte nefericiţi. Sînt oameni normali, realizaţi, şi iată că tocmai această normalitate ajunge să-i îmbolnăvească.

Ce înseamnă să fii normal şi nefericit, în acelaşi timp?

Să fii o persoană de succes.

Lavinia Barlogeanu - Diavolul in viziuni, povesti si viseŞi nefericirea unde e?

În simţirea acută a faptului că ceva în tine nu funcţionează. Jung a înţeles pe propria lui piele cum stau lucrurile. Pe la 35 de ani era un om împlinit. Avea o carieră excepţională, era un cercetător recunoscut, lucra într-un spital de prestigiu, avea o catedră universitară, avea o familie, avea copii. Se poate spune că-i lipsea ceva? Avea de toate! Şi totuşi, el era complet nefericit şi a căzut în cea mai cruntă depresie. Au urmat 16 ani în care s-a retras din toate acestea. S-a retras de la spital, a renunţat la catedra universitară şi s-a dedicat lui însuşi. N-a mai păstrat decît cîteva consultaţii, dedicîndu-şi timpul explorării imaginilor interioare. Vedem tot parcursul lui, timp de 16 ani, în Cartea Roşie. Aparent, Jung avea tot ce-i trebuie, dar simţea că ceva nu se realizează. Şi atunci a început propria lui transformare, care este o etapă analitică a procesului de vindecare.

Avem mărturia lui?

Avem şi mărturia lui, şi mărturia tuturor oamenilor care l-au cunoscut: după cei 16 ani, s-a întors în lume viguros, puternic, înţelept, reuşea să-i convingă pe toţi că ceea ce spune este real. Devenise un înţelept şi toţi cei care-l întîlneau ştiau instinctiv acest lucru. El a trăit prin proprie experienţă tot ceea ce-şi dorea să-i înveţe pe oameni.

Calea lui Jung poate fi urmată şi de alţii?

Da, este urmată şi de alţii, de către cei care au nevoie şi de alt­ceva decît de o adaptare la viaţa socială. În general, oamenii care vor să se pregătească ei înşişi, printr-o muncă interioară, pentru lucruri esenţiale, includ aici şi moartea, acei oameni cărora nu le mai ajunge sau nu li se mai pare destul de ofertantă Biserica pentru ceea ce au de făcut în privinţa evoluţiei lor spirituale, cei care nu mai vor să-şi lase sufletul în grija păstrătorilor de suflete. Cea mai mare criză a lumii de astăzi este criza spirituală. Degeaba te duci la biserică şi laşi totul în seama preotului. Nimeni din exteriorul nostru nu poate face munca pe care ar trebui s-o facă fiecare cu sine. Tipul de interdicţie şi restricţiile bisericii, toată filozofia binelui şi a răului pe care o propovăduieşte sînt profund neadaptate realităţii umane. Jung spunea: prefer să fiu întreg decît să fiu bun. Nu trebuie să ne mistificăm, e nevoie să ne arătăm aşa cum sîntem. Esenţa umană presupune şi acceptarea Răului, a Umbrei.

Şi prin această acceptare eşti mai a­proape sau mai departe de Dumnezeu?

Gnosticismul jungian ne învaţă că Dumnezeu şi Umbra Lui, Diavolul, sînt în noi. Alungarea, nerecunoaşterea, proiectarea Răului în afară înseamnă, de fapt, sporirea dimensiunilor Umbrei colective. Răul recunoscut ar trebui să fie mîntuit pe terenul fiecărui suflet. Aici se desparte poziţia lui Jung de gîndirea creştină. Jung crede că ceea ce a fost separat de către Biserică (binele şi răul) nu trebuie să rămînă în veci separat. Şi cu asta începe munca psihologiei analitice, cu integrarea Umbrei, a Răului. Asta este calea Sinelui sau a individuării, încercarea de integrare în psihicul conştient a conţinuturilor inconştiente, chiar şi a acelora care sînt de temut.

Inconştientul este o ladă a suferinţei noastre?

Pentru Freud, inconştientul este alcătuit din lucruri pe care le reprimăm, le uităm, lucruri care nu ne plac. Pentru Jung, asta e o înţelegere foarte limitată. În inconştient, există lucruri care n-au nici o legătură cu experienţa noastră de viaţă, lucruri care se fac dincolo de voinţa noastră. Şi cu asta coborîm în zona experienţelor arhetipale ale umanităţii. Jung ne spunea că trebuie să ne închipuim psihicul nostru ca un recipient care coboară atît de adînc, ca într-o pivniţă colectivă, care e a umanităţii – zona arhetipurilor.

Cum poţi ajunge la arhetipuri? Cu ajutorul analiştilor?

Ajunge fiecare la ele prin vis. Jung spunea că trăim şi noaptea, atunci se trezeşte sufletul nostru. Jumătate din viaţa noastră este în somn, iar Jung ne spune: nu lăsaţi să moară acea jumătate. Visele conţin şi durere, şi suferinţă, dar acolo sînt şi marile valori. Acolo, în inconştientul colectiv sau în psihicul obiectiv, locuiesc arhetipurile.

Cît contează pentru noi ceea ce visăm?

Pot să depun mărturii ale experienţei mele de viaţă. După 6 ani, de cînd am propria mea Carte Roşie şi notez toate imaginile onirice, spun că visul este o provocare extraordinară. Visul vine să ne spună lucruri pentru viaţa noastră, valabile aici şi acum. Tehnica de interpretare a viselor este foarte dificilă şi de aceea trebuie să discuţi cu un analist. Visul te provoacă să faci un pas îna­inte în viaţa ta. Nu ne spune lucruri uşoare, nu ne face daruri. Visul are un sens anume, el ne spune întotdeauna ceva. Nu există vise stupide, există oameni stupizi, care nu le pot înţelege. Cînd vorbim despre vise vorbim si despre umbră: umbra personală şi umbra arhetipală. De cînd îmi notez visele, am deprins puţin abilitatea de a înţelege multitudinea de imagini pe care mi le trimite inconştientul. Dar, din experienţa mea personală, spun că uneori, făcînd această muncă, ajungi să cobori prea departe în tine şi e greu să faci faţă singur. De aceea trebuie să te adresezi unui analist, unui practician. Analistul jungian este conţinător al problemelor noastre.

Sînt analişti în România în stare să facă o interpretare jungiană?

Formarea analitică în România nu s-a realizat chiar cum ar fi trebuit. În ultimii ani, există însă un anumit număr de persoane care fac formare şi analiză personală şi sînt în supervizare la Institutul Jung din Zürich.

În Franţa, în Elveţia, care este numărul analiştilor jungieni?

De ordinul sutelor. Sînt profesionişti, formaţi în Institutele Jung din Europa. Jung impune ca regulă pentru fiecare analist să fie el însuşi analizat, pentru că funcţionează o contaminare psihică între oameni, e ca şi cu viruşii. Chestiunea asta am înţeles-o pe propria piele: făceam cercetarea pentru carte şi am avut mai multe întîlniri cu cineva care are o structură psihotică. Mi-a fost foarte greu, după fiecare întîlnire; mi-a transferat din problemele lui şi nu eram chiar prea pregătită să le gestionez, să le conţin în mine. De aceea analistul trebuie să fie, la rîndul lui, analizat, să aibă garanţia că face lucrurile bine. Asta i-o dă supervizorul lui. Eu nu eram în situaţia asta în cazul pe care l-am evocat, de aceea mi-a fost destul de greu să mă descurc singură. Şi nu făceam o analiză, doar nişte interviuri.

Cartea include şi basme, şi poveşti. Din ce motiv?

Basmele şi poveştile sînt vise depersonalizate. Ele vin din universul inconştientului colectiv. Ele ne arată arhetipurile universului colectiv. Cercetările pe care le fac jungienii pun împreună visele, basmele, poveştile, miturile. Basmele arată forme practice de a reacţiona atunci cînd ne confruntăm cu problema răului. Ce facem cînd Diavolul apare? Fugim din calea lui, îl înfruntăm, procedăm cum procedează şi el? Sînt o multitudine de atitudini posibile atunci cînd răul apare. Aici intervine rolul visului: el ne spune, în funcţie de situaţie, care este cea mai potrivită atitudine, pentru fiecare dintre noi, ele sînt poveştile noastre, sînt personalizate. De pildă, visul ne poate spune, contrar unor poveşti, că nu trebuie să ne comportăm cu Diavolul exact aşa cum face el. Trebuie să avem un simţ etic, să nu-i împrumutăm mijloacele.

Aţi făcut o afirmaţie: „Diavolul apare“. Chiar apare?

Da, apare. Vă amintiţi ce nebunie a fost acum cîţiva ani, cînd Marta Petreu a publicat volumul Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian? Marta Petreu face referire la două jurnale excepţionale: cel ţinut de Jeni Acterian şi cel al Mărucăi Cantacuzino. Aceste femei spun că l-au văzut pe Diavol apărînd cu chipul lui Nae Ionescu.

Iar Marta Petreu a fost luată la refec, că foloseşte un limbaj de Ev Mediu, obscurantist, că într-o lucrare cu pretenţii ştiinţifice introduce o imagine care  e mai degrabă de basm, ţine de vedenii, de halucinaţii. Ce părere aveţi despre aceste acuze?

Limbajul Martei Petreu e foarte apropiat de adevărul psihologic, prin urmare e cel mai potrivit. Este foarte posibil ca acele femei să-l fi văzut pe Diavol luînd chipul lui Nae Ionescu.

Chiar nu poate fi o închipuire?

Jung spune că închipuirile, basmele, viziunile, vedeniile au realitate. Jung ne spune că fantasma este cealaltă realitate. Avem, aşadar, două femei care îl văd pe Diavol luînd chipul lui Nae Ionescu. În acele femei s-a trezit şi le-a trecut pragul conştiinţei un arhetip. Şi au proiectat această imagine în exterior. Dar n-au proiectat-o la întîmplare. Omul pe care proiectăm are nişte cîrlige de care se agaţă imaginea Diavolului. Sînt oameni cărora masca Diavolului le vine perfect. Cel asupra căruia se face această proiecţie transmite ceva, se comportă într-un anumit fel, atrage acea imagine.

Dar nu putem rămîne într-o zonă a metaforei? Nae Ionescu diavolul, adică Răul, adică cel care acţionează în rău şi cu rău asupra psihicului multora dintre cei care îl cunosc. Nu poate fi valabilă o asemenea interpretare?

Nae Ionescu este luat în posesie de către un spirit. Aşa s-ar fi exprimat Jung. Eu cred în existenţa autonomă şi obiectivă a spiritelor care posedă. Jung însuşi credea, o spune răspicat în volumul 8 din Opere, dar recunoaşte că nu are suficiente dovezi pentru a include această problemă în spaţiul unui discurs ştiinţific. Dar tot el recunoaşte că discursul ştiinţific este opera unei anumite funcţii psihice; or, psihicul nostru are mult mai multe şi nu putem face o ierarhizare valorică între ele. Doi oameni se pot întîlni la un moment dat, şi unul dintre ei să vadă în celălalt o figură arhetipală. Pe diavol, de pildă. În acest caz, Jung spune că inconştientul celor doi le spune că trebuie să stea departe unul de celălalt, altfel pot să se distrugă. Incon­ştientul nostru practic ne protejează cînd apare în celălalt acea imagine. Jung spune că o astfel de întîlnire între oameni, care constelează imaginea Diavolului, are cel mai mare potenţial de umbră, de aceea trebuie luată distanţă.

Jeni Acterian şi Măruca Cantacuzino, care spun că l-au văzut pe Diavol luînd chipul lui Nae Ionescu, nu erau puţin duse?

Nu, deloc. Erau femei normale. N-aveau nici un fel de deliruri. Nu rezultă din cărţile lor aşa ceva. Acceptaţi că au văzut o altă realitate! Au proiectat o imagine acolo unde au găsit teren prielnic. Poţi să proiectezi orice fel de imagini: a eroului, a salvatorului, dar imaginea Diavolului este cea mai frecventă.

De ce?

Are legătură cu ceva ce ne aparţine şi noi nu vrem să vedem. Are legătură cu răul din noi.

Şi fiecare om are reminiscenţe din acest rău?

Da, fiecare. Jung numeşte acest rău Umbra personală. Societatea lucrează cu noi ca să ascundem această Umbră. Noi toţi avem o tendinţă de idealizare, ne place să fim sau să părem buni, frumoşi, deştepţi, generoşi, să-i cucerim pe toţi cu calităţile noastre. Prin tot ceea ce spunem şi facem, ascundem însă enorm. Or, noi trebuie să fim aşa cum sîntem, şi atunci vom avea un raport bun cu noi înşine. În povestea pe care am analizat-o, a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, intitulată chiar aşa, Poveste, ne întrebăm de ce Dracul vine şi-o ia de nevastă pe cea mai minunată fată, frumoasă, blondă, luminoasă, o fată care abia „atingea pămîntul“, iar unde se scălda „apa se făcea mărgean“. De ce vine Dracul chiar la ea? Eu aş spune că trebuie să fim atenţi la oamenii care ne par perfecţi, ei au o Umbră pe măsură. Aşa e şi cu fata de împărat. Nu-i atît de minunată pe cît vrea să pară, dar e o maestră a aparenţelor. Părinţii ei au învăţat-o cum să mistifice realitatea, ei înşişi o fac, şi ea a prins lecţia.

Nu e aşa de grav să te arăţi vulnerabil, să recunoşti că poţi greşi!

De ce v-a fascinat povestea lui Creangă, Ivan Turbincă?

Dumnezeu îşi conştientizează propria umbră atunci cînd îl întîlneşte pe Ivan. Dumnezeu vede exact ce face Ivan, şi totuşi nu-l opreşte. Turbinca pe care i-o blagosloveşte Dumnezeu e, de fapt, un obiect al Diavolului care l-a tentat, dar l-a şi distrus. Ivan îşi arogă puteri care nu-i aparţin. Ivan nu luptă contra Diavolului, ci capătă puteri diavoleşti. El decide că moartea nu mai trebuie să-şi facă treaba. Ivan decide cine trebuie să moară şi cine nu, în locul lui Dumnezeu. Dacă vrei să vezi cum se întîmplă fenomenul posesiei, trebuie să înţelegi această poveste. Aşa cum trebuie să înţelegi – citind Kir Ianulea – că, atunci cînd un Diavol se amestecă, se distrug toate categoriile familiale ale vieţii noastre. De fapt, Kir Ianulea este o poveste care ne dă foarte mult de gîndit. Viaţa noastră doar aparent este aşezată în categorii fixe. Oricînd se poate întîmpla ceva şi se năruie totul. Aşa apare Diavolul: un afect enorm care distruge totul. De fapt, în acest punct am vrut să-i provoc pe cititori. Diavolul apare şi poate provoca teamă şi oroare. În acest caz, omul înspăimîntat se poate distruge. Dar poate să apară şi să nu provoace nici un fel de teamă. De data asta, Diavolul este cel care distruge. Am întîlnit un tînăr care, sub efectul unor droguri, îmi povestea că îi cresc mîinile, că poate să manevreze întreaga omenire. Acestui tînăr nu-i îi este teamă de această figură cu care se identifică. Iată cum Diavolul distruge. Tînărul despre care vorbesc mi-a spus că nu va renunţa la substanţe psihedelice, vrea să aibă alte şi alte experienţe. Inconştientul pe care-l siluieşte în acest fel devine distrugător. Jung spunea că nu crede în daruri pe care zeii ni le fac pur şi simplu. Preţul care vine nu merită plătit.

E bună şi teama la ceva?

Dacă nu-ţi este teamă, eşti distrus. Trebuie să ai un instinct care să te protejeze. Diavolul ne atrage, ne excită, ne înnebuneşte cu ceea ce ne prezintă. Or, noi trebuie să fim prudenţi şi temători, nu trebuie să intrăm în jocul lui. Acest refuz al posesiei ne poate duce la un proces de transformare interioară extraordinară. Diavolul poate fi dominat, poţi să struneşti o forţă a răului.

Edward F. Edinger - Ego si arhetipCoordonaţi o colecţie la Editura Nemira care se numeşte „Philemon“. Ce îşi propune această colecţie?

Să adune lucrări ale oamenilor care au fost formaţi direct de către Jung sau pe ale acelora care sînt contemporani cu noi şi au avantajul de a revizita marea operă a lui Jung, după ce a apărut Cartea Roşie. Interesul meu nu se îndreaptă spre cărţi foarte tehnice, ci spre volume care să le fie de ajutor oamenilor, cărţi care să fie fidele gîndirii lui Jung. Jung a făcut un fel de „mistică“ a psihicului, Jung a fost un fel de medic-duhovnic. Şi autorii pe care-i vom publica în colecţie ne propun o psihologie de acest fel. Edinger, bunăoară – în Ego şi Arhetip, carte publicată pentru prima oară în limba română –, este un astfel de psihanalist care lucrează într-un spaţiu sacru. Este excepţional prezentat cazul unui bărbat pe moarte care intră în analiză şi vedem cum îl pregăteşte inconştientul lui pentru marea trecere, sub ochiul şi îndrumarea lui Edinger. Colecţia se numeşte „Philemon“, poartă numele ghidului spiritual al lui Jung, personajul central din Cartea Roşie, figura vie care l-a condus pe Jung pe calea Sinelui.

Dacă cineva ar spune: nu mă interesează Jung, nu vreau să citesc, nu vreau să-mi descopăr Sinele, să mă transform, îmi este de ajuns să văd meciuri de fotbal şi să beau bere. Cum i-aţi răspunde unui asemenea om?

I-aş spune: „Foarte bine, eşti fericit, rămîi aşa!“. De această zonă nu te apropii din curiozitate. E cea mai mare nesăbuinţă să te apropii de calea individuării din curiozitate. Te duci acolo dacă trebuie. Jung n-a făcut cu toţi pacienţii o asemenea terapie, numită dialectică. Trebuie să fii provocat de viaţa ta ca să ajungi acolo, trebuie să existe o nevoie interioară să afli cum stau lucrurile cu tine, în interiorul tău. Dacă îţi ajunge viaţa exterioară, trăieşti aşa. Unii zic: fugi, dom’le, de aici cu visele! Eu nu visez ca Jung! Toată lumea visează, toate visele au legătură cu psihicul arhetipal. Dar depinde de tipul de viaţă pe care îl duci dacă pătrunzi în zona arhetipală. Psihicul conştient şi cel inconştient sînt interacţiune, noi trebuie să vrem să fim în legătură cu inconştientul nostru. Jung avea o tehnică a discuţiilor cu figurile propriului suflet, se numeşte imaginaţie activă. Dar nu e obligatoriu să o facă toţi, ci doar cei care au nevoie. Eu cred că, astăzi, tinerii se vor deschide mult spre interior, spre ei înşişi. Deşi societatea îi îndeamnă să-şi pună mereu o mască, ei se vor întoarce spre ei înşişi, spre vulnerabilităţile lor. Ei înţeleg mai bine decît generaţia noastră că nu e aşa de grav să te arăţi vulnerabil, să recunoşti că poţi greşi! Nu sîntem perfecţi, nu sîntem minunaţi, sîntem aşa cum sîntem. Cred în luciditate, în recunoaşterea onestă a ceea ce sîntem şi a ceea ce purtăm în noi. Numai că educaţia este deficitară, despre autenticitate nu se vorbeşte la şcoală şi nici în familie, şi cam niciunde în lumea noastră. Tehnicile învăţate pentru a ne descurca bine n-au făcut niciodată oameni întregi. Nu sînt de ajuns, trebuie să ne cercetăm sufletul.

 

sursa: observatorcultural.ro



Tags: , ,


Lasă un comentariu