Web Site in lucru!

Partea Diavolului în povestea noastră cea de toate zilele

Publicat pe: 13-10-2014 de admin

Lavinia Barlogeanu - Diavolul in viziuni, povesti si viseDacă mă gîndesc la dracul, îmi dau seama că vorbim despre el destul de inconştient. Ceea ce înseamnă că, atunci cînd se întîmplă să îl numim, nu avem şi multă minte să ştim ce facem. Mie, cel puţin, îmi scapă gînduri, dacă nu chiar cuvinte despre dracul, fără să ştiu clar de ce tocmai acest personaj şi nu altul îmi trece prin minte. Şi totuşi, unii dintre noi par să ştie mai bine ce spun, precum Lavinia Bârlogeanu în noua sa carte, Diavolul în viziuni, vise şi poveşti, apărută la Editura Nemira, în colecţia jungiană „Philemon“.

 

Dar de ce nu mai ştim, de fapt, să vorbim despre dracul? Un răspuns ar sta, cred, în Luminile lui Kant. Omul trăieşte, de la Revolutia franceză încoace, vîrsta majoratului. Certificatul de majorat a fost redactat de Kant, semnat de Nietzsche şi ştampilat de Freud. Ştim azi cine sîntem şi sîntem liberi să facem ce vrem noi. Cînd eşti major, stai singur acasă, poţi să dormi cu lumina stinsă, îţi poţi satisface dorinţele şi îţi cîştigi singur existenţa. Odată ce ai devenit major, poţi spune: „Adio poveşti, începe raţiunea!“. Eventual, dacă lexicul acumulat în copilărie este bogat, se poate face o convenţie că încă putem vorbica şi cum…, ca şi cînd…, dar fără să credem că…,fără să credem în…: Dracu’, Mama Dracului, Bunul Dumnezeu, Sf. Petru, cete de îngeri şi draci de la Mihail la Gavril, de la Azazel la Abaddon care sînt aşa… cu noi, pe buzele noastre, fără să ne mai fie nici nouă clar cum şi la ce ne referim cînd îi numim. Important este să fim raţionali şi să folosim astfel de cuvinte ca pe nişte ficţiuni. Epoca raţiunii, pe care o trăim din plin, a adus multă lumină în vocabular şi pe Pămînt şi, se pare, multă confuzie în Cer… şi în Iad. Deocamdată, încă ne mai trimitem unii pe alţii la dracu’, ne mirăm de mama dracului, uneori drăciile ne scot din minţi, iar dracii împieliţaţi ne irită şi ne întorc pe dos. Ca sa nu mai vorbim de criza actuală a banului, ochiul dracului! Evident, noi nu credem în draci! Vorbim doar aşa, ca şi cum, dar ştim bine că lucrurile stau altfel. Dracul este, de mult, o idee veche. Este o poveste medievală. Frica prin care ne stăpînea a dispărut odată cu rolul principal din scenariul apocaliptic: acolo îl corupea pe om, îl trezea la adevărul că îşi poate pierde sufletul şi, la final, i-l fura şi, cu poftă, îl chinuia o eternitate. Acum dracul este o chestiune de limbaj. Eventual performativ, dar cam cu puterea lui Hamlet sau a colegului său de scena, Mefisto – adică un personaj care ne ameninţă doar într-o lume ca şi cum, o lume fictivă… Evident că dracul nu poate să-şi mai facă treaba pentru că nouă nu ne mai este frică de el. Îl şi văd, săracu’, un alt şomer al crizei globale!… Astăzi sîntem foarte protejaţi de psihologie, de fizică, de neurobiologie, de chimie, de electricitate şi de anxiolitice. Nicăieri cercetările nu l-au descoperit pe dracul, la fel cum nu l-au descoperit nici pe Dumnezeu. Azi vorbim numai despre ceea ce se vede, restul este o Poveste.

 

Sau nu este aşa? În ceea ce mă priveşte, văd că trei categorii contemporane se încăpăţînează să nu treacă pe la starea civilă şi să-şi declare majoratul raţiunii. În ordinea toleranţei pe care le-o purtăm, acestea sînt: copiii, pe care îi creştem cu poveşti, uneori cu unele care ne dau şi nouă fiori pe şira spinării (gîndiţi-vă numai la Capra cu trei iezi); scriitorii, pe care îi ştim, de la Platon, că pot întoarce toată lumea pe dos cînd ne scriu poveşti pe care le luăm frumos de pe rafturi ca pe nişte scrisori adresate personal, le citim în taină, credem în ele ca în biblii, dar sîntem foarte atenţi să nu transpară nicăieri credulitatea şi misticismul lecturii noastre. Doar nu sîntem naivi să arătăm că sîntem prinşi în poveşti! A treia categorie fără majorat este creată la repezeală şi cu multă lipsă de precizie. În această categorie stau, enervaţi, cred, de atîta proximitate şi de teama unui numitor comun, artişti, visători, travestiţi, pătimaşi, suferinzi, psihanalişti, pacienţi, anarhişti, cerşetori, nebuni, revoltaţi şi, în general, fără supărare şi cu voia dumneavoastră, oricine nu intră pe listele oficiale ale raţiunii categorice şi dictatoriale.

 

După ce v-am spus cum văd povestea dracului din perspectiva raţiunii oficiale, trebuie să spun şi că eu stau cumva, ca psihanalist, cu viză de flotant în a treia categorie, compromisă de poveşti. Am relaţii oficiale cu raţiunea, dar mă autodeleg să vorbesc cu toţi cei care nu vor să devină majori, altfel spus, cu cei care mai cred încă în poveşti. De ce? Pentru că, la rîndul meu, nutresc o pasiune ascunsă, şi tocmai una care poate înfuria raţiunea: cred că raţiunea este o poveste care ne poate tămădui cu o singură condiţie – dacă lasă spaţiu şi diferenţei. Grecii, raţionalii, ziceau că diabolon este cel care desparte. La limită, cel care dezbină. Era mai mult un concept operativ decît un personaj psihotic şi un împieliţat pus pe schingiuială. Dar diabolon este, înainte de toate, diferenţa, acel dram care ne face să fim cineva, ceva, neamestecat cu altceva. Să fii cineva, adică major, nu?! Iar un daimon, se zice, nu este de prisos nici celor cu capul pe umeri.

 

Cartea Laviniei Bârlogeanu, o carte minunată despre sensul actual al poveştii, mă face să mă gîndesc la o vorbă care m-a urmărit multă vreme. Este vorba unui scriitor latino- american obsedat de rău, un scriitor urmărit de rău, care, într-o zi, s-a hotărît să îl urmărească, la rîndul lui, şi a ameninţat raţiunea cu divorţul, în caz că i-ar fi împiedicat planurile. Este vorba de Ernesto Sabato, mare fizician şi scriitor despre orbi. Ştiţi, există orbi din naştere şi orbi făcuţi! Ambele specii sînt periculoase. Nu vă gîndiţi la cei doi ochi cu care ne privim zi de zi. Gîndiţi-vă la cei care nu au ochi să vadă şi înăuntru, nu doar în afară. Unii îşi permit să nu se cunoască, deşi omului nu îi este permis acest lux. Cum ar spune Jung, unii stau ascunşi în umbră. Dar ştiţi bine că nici copacii, care totuşi au forţă, nu cresc în umbră. Aşadar, Sabato spunea odată: scriitorul are o singură menire, să viseze, pentru noi toţi, coşmarul umanităţii. Ca şi cînd majoratul kantian ar fi închis undeva, în spatele istoriei, mulţi monştri, iar noi sîntem azi incapabili să îi suportăm de unii singuri. De aceea ne ajută scriitorii.

 

Claudia VîlceanuCartea Laviniei Bârlogeanu este o astfel de mănuşă aruncată cititorului: vrei să te însoţesc în lumea subterană a sufletului, dar totodată să te ocrotesc cu vorbele mele? Cred că apariţia unei lucrări psihanalitice de – spre diavol este semn de sănătate în actualitatea românească: un autor care aduce la suprafaţă fantasma într-un mod înnoit, modul jungian care înţelege că arta este frumoasă, dar adevărul este mai important. Cu un talent pentru cuvinte care îmi stîrneşte, dacă îmi permiteţi să o parafrazez pe Melanie Klein, invidie şi recunoştinţă, Lavinia Bârlogeanu îl face pe dracu să îşi dea arama pe faţă şi să îşi spună povestea necesară şi cumplită: nu creştem decît dacă ne smulgem din bezna inconştientului şi dacă scoatem la lumină energia diavolească a diferenţei. Altfel spus, nu creştem decît dacă sîntem eroii propriei noastre poveşti. Lectura cărţii despre Diavol în vise, viziuni şi poveşti o veţi trăi cu sufletul la gură. Dacă preferaţi, păstraţi secretă pasiunea cu care veţi găsi asemănări cu propria dumneavoastră existenţă. Ca psihanalist, vă pot spune doar că aşa stau lucrurile, de fapt, în sufletul omului, exact ca în această carte. Cu toţii ne luptăm cu răul, cu toţii tînjim să ne fie mai bine.

 

În cabinet, diavolul apare de multe ori neinvitat, dar foarte insistent. Nu este o poveste, starea de rău a oamenilor este o realitate. Că vrem să ieşim din orizontul religiei, al moralei, asta este altceva. Răul, la fel ca şi binele, este o forţă eficientă în noi. Forma lui minimă este indispoziţia sufletească, forma lui maximă este disoluţia personalităţii. Un singur lucru despre psihanaliză, care este instrumentul de fond cu care Lavinia Bârlogeanu lucrează în această carte: psihanalistul nu este un vindecător pentru că deţine cunoaşterea ştiinţifică despre suflet. Ştie lucruri, se interesează de adevăruri teoretice, apreciază la maximum raţiunea care, jungian vorbind, e cel mai mare cîştig al umanităţii, dar, într-un final, lucrează în cabinet cu o singură unealtă eficientă: experienţa interioară şi persoana lui. Şi cu multă revoltă împotriva răului. Pentru că pacientul are nevoie de un unic lucru, în definitiv, nenegociabil, pentru a fi bine: de înţelegere. Are nevoie să înţelegi că îi este rău şi să-l ajuţi să nu se înţeleagă cu răul din el. Diavolul este, dacă vreţi, pulsiunea de moarte a lui Freud. Ne încolţeşte pe toţi. Este marea provocare a conştiinţei şi a omului modern pe calea individuaţiei. Trebuie să îl înţelegi, dar să nu faci nici o înţelegere cu el. Iar cartea Laviniei Bârlogeanu, la fel ca şi cărţile lui Jung, are darul de a-i da cititorului ceea ce merită cu adevărat: cuvinte adevărate, de spre stări reale, pe care le trăim cu toţii în interior. Nu cunosc un cititor al lui Jung neimplicat. Toţi cititorii lui Jung pe care îi cunosc au credinţa că fiecare carte a lui a fost scrisă chiar pentru ei. Nu tocmai ca o biblie, căci te pot şi revolta cuvintele lui Jung. Dar ele rezonează cu nevoia profundă şi intimă a fiecăruia dintre noi de a ne elibera şi de a ne realiza pe noi înşine. Întocmai aşa este şi această carte de – spre arhetipul viu al Diavolului. Scrisă pentru cititor, este o carte care te ajută să vezi, să înţelegi şi să nu te ruşinezi de cea mai mare onoare a ta ca om, sufletul tău. Vă invit să o citiţi. Veţi fi fermecaţi de talentul literar al autoarei şi protejaţi de cunoaşterea profundă a problemelor sufletului contemporan.

 

Articol scris de Claudia Vîlceanu.


Tags: , , ,


Lasă un comentariu